„Nu mi-am dat seama că ce am trăit eu în copilărie a fost abuz. Mi se părea normal, certuri, țipete, frică. Dar mi-a rămas în corp. Nu puteam să dorm, aveam reacții puternice la lucruri mici, îmi era greu să fiu prezent. Am ajuns la Diana când am simțit că nu mai pot duce singur. N-a fost ușor să pun în cuvinte ce simțeam, dar m-a ajutat. Nu mi-a dat „soluții”, ci spațiu. Să simt si să ma înțeleg, să încep să mă iert.”

„Ajungeam constant în același gen de relații. Fie mă implicam prea repede și speriam persoana, fie alegeam femei care nu puteau să fie prezente cu adevărat. Și mă simțeam mereu respins, dar și vinovat. În terapie mi-am dat seama că trăiam relațiile din frică, nu din alegere. Frica să nu fiu abandonat, frica să nu fiu respins. E greu să recunosc asta, dar e eliberator. Acum nu mai caut o relație doar ca să umplu golul. Învăț să fiu și eu ok cu mine.”

„Am venit la terapie mai mult la insistențele fostei. Nu prea știam ce să zic la început. Am crescut cu ideea că bărbații trebuie să fie tari, să nu se plângă, să nu simtă prea mult. Dar în mine era un haos. Nu-mi dădeam voie nici măcar mie să-mi recunosc fricile. Cu Diana nu m-am simțit judecat si nici presat. Mi-a luat ceva să mă deschid, nu pot spune că e ușor, dar simt că încep în sfârșit să respir altfel.”

„Sincer... nici nu mai știam de ce vin la terapie. Eram într-un punct în care îmi tot ziceam că „eu sunt problema”. De fiecare dată ajungeam în același tip de relație, cu cineva care nu era disponibil emoțional, și tot eu rămâneam cu durerea. Mă simțeam vinovată că „am așteptări prea mari”, dar și tristă că mă mulțumesc cu firimituri. Cu Diana am început să văd că nu e doar despre alegeri proaste, ci despre niște răni care mă tot făceau să mă agăț de oameni care nu pot oferi ce am eu nevoie. M-a durut să-mi dau seama, dar a fost și eliberator. E prima dată când simt că pot să fiu singură fără să mă simt goală.”